-Toată lumea vorbește…cică se întâmplă ceva în țară…

-Și pe la mine șușoteau unii că s-ar fi revoltat oamenii în Timișoara, au ieșit pe străzi, că s-ar fi tras în ei…

Așa i-am auzit pe părinții mei vorbind, răspândind în sufletul meu o curiozitate, o stare de teamă și mister. Ne strânsesem ca-n fiecare seară în bucătărie, acolo unde era mai cald de la cuptorul încălzit, pentru că-n celelalte camere ale apartamentului caloriferele erau reci toată ziua…doar seara uneori le auzeam cum pocnesc, semn bun că intră un pic de căldură în ele. Asta ne făcea să  ne îmbrăcăm cu câteva pulovere, plus un ilic din lână toarsă de la oile bunicilor. Tata îmi mai povestea câteodată că nu era așa de frig în case la sfârșitul anilor 70. Pe atunci caloriferele frigeau atât de tare încât trebuiau să deschidă geamul în plină iarnă, dar eu, cu frigul în oase și mai tot timpul băgată sub o pătură groasă nu-mi puteam imagina așa ceva și mai, mai că nu-l credeam.

Imi plăcea atmosfera din bucătărie acolo unde aveam și un radio Pacific la care îmi plăcea să caut programe pe diverse frecvențe din mai multe țări. Orașele lumii erau scrise pe cadranul radioului și cu ajutorul rotiței de sub sigla Pacific călătoream pe lungimea undelor, încercând să evadez în Occident acolo unde auzisem că era lumea civilizată, prosperă, acolo unde galantarele alimentarelor erau pline cu de toate, nu existau cozi, nu se întrerupea curentul electric, caloriferele erau calde și cu toții erau încurajați să-și spună opiniile fără să le fie teamă de nimeni. Nu prindeam mai nimic, dar totuși printre purici sonori, voci distorsionate, pocnituri și șuierături puteam distinge uneori destul de bine glasuri românești de departe. Era Radio Europa Liberă, un post despre care știam că emitea din Germania de Vest și care critica regimul Nicolae Ceaușescu. Nu era de mirare că securiștii bruiau frecvența cu îndârjire.  

• Copilărie în comunism-Dictatorul a fugit!
• Copilărie în comunism-Se întâmplă ceva…
• Copilărie în comunism-Două portocale 

In fiecare seară era plăcerea mea să-l găsesc și apoi să stăm cu toții să ascultăm în liniște, cu volumul redus de teamă să nu audă cineva ce post de radio răsună în casa noastră. Părinții mă intruiseră să nu care cumva să spun pe la școală că noi ascultăm Radio Europa Liberă pentru că vine Securitatea și-i ia la închisoare. 

Uneori, se distingeau atât de greu vocile încât măream volumul, dar asta-mi provoca teamă și mai mare și ieșeam tiptil pe casa scării să ascult la ușa noastră, doar ca să verific dacă sunetul radioului interzis nu era perceptibil de potențiale urechi turnătoare.  

Imi plăcea să fiu părtașă la un astfel de secret periculos, iar atunci când prin difuzor răsuna Rapsodia Română de George Enescu și o voce care ne anunța Aici e Radio Europa Liberă, ascultam cu mare atenție și comunicam între noi doar prin semne pentru a nu pierde vreun mesaj. 

Nu-mi mai aduc aminte decât de numele lui Neculai Constantin Munteanu (vrâncean de-al nostru) și a lui Ioan Ioanid (îmi plăcea cum sună), dar pe atunci nu știam că cel din urmă era unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste, cum de altfel nu știam nici de existența acestora. După ani și ani, în epoca post decembristă, un amic mi-a oferit primul volum al memoriilor lui Ioanid,  Închisoarea noastră cea de toate zilele în care istorisește cei 12 ani din tinerețea sa petrecuți în temnițele comuniste de la Jilava, Cavnic, Pitești, Balta Brăilei. Este o carte document, care-l face pe Ioanid să fie așezat alături de romancierul, activistul și dizidentul Aleksandr Isaievici Soljenițîn. Mi-am cumpărat apoi cele trei volume de la Humanitas pentru că o asemenea carte revelatoare nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui român. 

În ultimele seri dinainte de 22 decembrie 1989, Securitatea cred că-și canalizase toate mijloacele pentru a bruia frecvența pentru că nu am reușit mai deloc să înțelegem mesajele printre sunetele ascuțite de tip intergalactic. Ceea ce ne întărea și mai mult convingerea că ceva grav se întâmpla la Timișoara.

Pe 21 decembrie tata a venit de la serviciu și ne-a spus că a fost convocat să se prezinte la serviciu, la lăsarea întunericului, îmbrăcat în uniforma gărzilor patriotice. Il mai văzusem îmbrăcat așa, ori la defilarea de 23 august, ziua națională, sau de vreo 2-3 ori pe an atunci când primea ordin să se prezinte la trageri, la instructaj militaro-patriotic. Acum era chemat la combinat să apere un obiectiv, de cine…nici el habar nu avea.

Era cert…se întâmpla ceva.

Fiului meu, E. N.