Arta

Cat de departe ajunsese Venetia, de la modestele case din lut si paie, la palate, constructii monumentale impodobite cu aur.

Dar banii nu erau cheltuiti doar pe arhitectura, ci si pe arta. Artisti precum Giovanni si Gentile Bellini, Vittore Carpaccio, Giorgione, Tiziano, fratii Tintoretto sau Paolo Veronese au fost solicitati sa decoreze interioarele bisericilor, ale Palatului Dogelui (mai multe aici), s-au aflat sub patronajul negustorilor bogati, infrumusetand si dand valoare incomensurabila Venetiei.

Gentile Bellini a fost mai mult decat un pictor, ci si un ambasador cultural al Venetiei in Imperiul Otoman. Dupa cucerirea Constantinopolului de catre turci in 1453, venetienii si-au pierdut cel mai important avanpost comercial. Pentru a-si mentine afacerile, era nevoie acum ca relatiile cu turcii musulmani sa fie unele cat se poate de cordiale. La Constantinopol nu a fost trimisa armata, nici navigatori, nici negustori, nici politicieni, ci un artist…Gentille Bellini. Iata cata putere avea arta in secolul al XV-lea.

Gentille era pictorul oficial al Dogelui si doar ce terminase decoratia Palatului acestuia. El l-a cucerit pe sultanul Mehmed II, pictandu-l intr-o forma realista, o revelatie la curtea otomana.

Papa de la Roma nu a fost foarte incantat de aceasta colaborare cu un imperiu ne-crestin, dar Venetia i-a raspuns: “Arta si comertul si apoi religia”.

Vittore Carpaccio a studiat pictura de la Gentille Bellini si a aratat posteritatii prin panzele sale, viata venetiana din secolul XV.

Pentru ca nu se stie mai nimic despre viata sa, Giorgione este unul dintre misterele artei. Panzele sale au scene poetice si un colorit unic cu tonuri catifelate. Se presupune ca a murit la Venetia, de ciuma. Pe langa picturile sale, a lasat mostenire cunostintele sale despre pictura, elevului sau Tiziano Vecellio care a devenit cel mai renumit pictor venetian.

Tiziano a stabilit noi standarde ale artei, nesupunandu-se Bisericii, desi i-a onorat comenzile, una dintre cele mai importante picturi fiind L’Assunta (Inaltarea Fecioarei) din Santa Maria Gloriosa Dei Frari. Spirit universal si inventiv, a pus bazele unor noi stiluri portretistice si s-a manifestat in toate genurile picturale, influentandu-i ulterior pe Rembrandt si Delacroix. Prietenii sai erau poeti, filosofi, artisti precum Veronese, muzicieni care doreau sa se manifeste liber, fara sa le dicteze vreun patron. El a vazut oportunitatea financiara in tablourile sale, astfel ca a pictat enorm, onorand comenzile bogatilor din toata lumea care-I cumparau tablourile sau se doreau pictati. Pictura devenise un mare bun de export.

Si Paolo Veronese, discipol a lui Tiziano, a pictat la comanda Bisericii, dar intr-un mod care a indignat-o. Pictura sa, “Cina cea de Taina”, a fost considerata scandaloasa pentru ca a ilustrat bufoni, betivi, pitici si alte vulgaritati. A fost alertata Inchizitia, iar Veronese a fost fortat sa schimbe numele si subiectul picturii in “Masa/Festinul in casa lui Levi”. Stilul sau mult mai monumental a anticipat epoca barocului.

In iunie 1575, Tiziano si Veronese au fost loviti de ciuma, fapt pe care unii l-au interpretat ca o pedeapsa trimisa de Dumnezeu prin intermediul Papei.

Jacopo Tintoretto, fiul unui vopsitor, si-a uimit tatal cu talentul sau care nu a stat pe ganduri si l-a trimis la atelierul lui Tiziano. Nu se stie exact de ce, putem doar specula, dar Tiziano l-a trimis inapoi acasa dupa cateva zile. Probabil ca vazuse in baiatul vopsitorului deja un viitor mare pictor care isi va gasi singur drumul catre celebritate, nu doar un umil ucenic. Daca acesta a fost adevaratul motiv, atunci a avut dreptate pentru ca Tintoretto si-a dezvoltat un stil inconfundabil cu perspective extreme, cu lumini si contraste puternice. A pictat in bisericile venetiene, dar si in Palatul Dogelui unde a lasat posteritatii cea mai mare pictura in ulei din lume, “Paradisul” (Sala Inaltului Consiliu) si “Triumful Venetiei” (Sala Senatului). Mai multe in articolul „Puterea si grandoarea Serenissimei”. Fiul sau, Domenico , cu care a pictat „Paradisul”, si-a lasat si el amprenta in Palatul Dogelui pictand portretul dogelui Andrea Dandolo, „Portretele celor 5 cenzori”, „Batalia de la Salvore”, etc.

• 

• 

• 

• 

In vremea barocului, Canaletto, desi nu la fel de renumit precum Tiziano sau Bellini, si-a castigat reputatia drept un artist care “fotografia” Venetia in panzele sale pe care le vindea turistilor. Pentru prima data, orasul era subiectul picturilor si nu doar décor. Turistii au vazut in arta sa cele mai incantatoare “vederi” ale vremii. Totusi, pentru a reda identic orasul, se spune ca folosea uneori o “camera obscura”.

Simtul afacerilor il aveau deci si artistii, nu doar comerciantii si iata ca s-a manifestat si in randul muzicienilor. Cafeneaua Florian era locul preferat de intalnire pentru artisti si curtezane. Ambientul muzical era creeat de fete orfane, abandonate de curtezane, crescute, educate si pregatite sa cante la vioara. Ele cantau in sala de muzica dupa un paravan metalic ornamentat. Directorul muzical al orfelinatului “La Pieta”, va aduce muzica venetiana in atentia lumii. Era fiul unui barbier, canta la vioara in orchestra Bazilicii San Marco, ajunsese preot si datorita parului sau roscat, era poreclit “Preotul rosu”. Nimeni altul decat autorul celebrelor “Anotimpuri’, Antonio Vivaldi. In timp ce alti compozitori erau in serviciul unui patron sau a Bisericii, Vivaldi a revolutionat muzica nu numai prin compozitiile sale, dar si prin felul in care o vindea. A fost extrem de prodigios, facand muzica usor de vandut sub forma dedicatiilor. Pretindea ca poate termina o simfonie in cateva zile. A compus peste 500 de concerte si 46 de opere.

Timp de secole palatele, impozantele cladiri fusesera reparate, intretinute, insa in secolul XIX, saracia le lasasera in paragina. Multi poeti, pictori, scriitori, au venit in acest oras in descompunere, atrasi de atmosfera romantica.

Poetul Lord Byron, inspirat de aspectul orasului a scris Ode on Venice:

“Oh Venice! Venice! when thy marble walls
Are level with the waters, there shall be
A cry of nations o’er thy sunken halls,
A loud lament along the sweeping sea!
If I, a northern wanderer, weep for thee,

What should thy sons do?–anything but weep
And yet they only murmur in their sleep.”

(…)

A locuit in Palazzo Mocenigo de pe Canal Grande unde a facut sa reinvie atmosfera zilelor de glorie din timpul lui Casanova, al carui comportament l-a copiat, devenind un mare cuceritor al venetiencelor. Byron si-a facut repede dusmani, un localnic provocandu-l la o intrecere inot de la Lido pana in Venetia. Poetul a pierdut cursa…

Joseph Mallord William Turner, unul dintre cei mai mari pictori romantici britanici, un excelent peisagist, a gasit si el inspiratie in Venetia pe care a vizitat-o de trei ori. Au rezultat sute de imagini ale Venetiei, nu in maniera realista precum cea a lui Canaletto, ci a asociat unele cladiri si locuri inexistente, creand o imagine idilica, mai romantica decat realitatea. Saracia a fost, evident ignorata, nefacand parte din niciun tablou. Viata lui J.M.W. Turner a fost ecranizata in 2014 in filmul nominalizat la 4 oscaruri, Mr. Turner.

Marele critic si profesor de arta, John Ruskin, a vizitat Venetia in tinerete iar cand a revenit in 1849 a fost oripilat sa vada deteriorarea orasului. In lucrarea sa “The Stones of Venice” a argumentat ca Venetia era in pericol si trebuia urgent salvata. Despre controversata sa viata personala, castigatoarea a doua Oscaruri, Emma Thompson, a scris scenariul filmului Effie Gray (2014)

Bateau clopotele modernitatii, iar constructorul de poduri Alfred Neville, ar fi vrut sa inlocuiasca vechile poduri ce piatra si caramida cu unele din fier. Astazi ele arata incantator, dar in secolul XIX erau un semn socant al schimbarii. Academia Bridge (1854) a fost singurul construit peste Canal Grande, dar conservatorii au castigat batalia, iar podul de fier al lui Neville a fost demontat si inlocuit provizoriu cu unul din lemn care exista si astazi.

• 

• 

Am povestit aici despre planurile utopice ale lui Mussolini pentru Venetia care din fericire nu s-au finalizat.

In 1930, pentru protejarea cladirilor, s-a reglementat limita de viteza pe canale la maxim 5 km/ora. Odata depasita, barcagiul risca pe langa amenda si confiscarea barcii.

Nimic nu a pregatit Venetia pentru ce s-a intamplat pe 4 noiembrie 1966: o ploaie torentiala si un vant sirocco care batea cu 100 km/ora au facut in asa fel incat mareea sa inunde orasul, apa avand 2 metri adancime. A fost cea mai mare inundatie din istoria orasului.

Industrializarea excesiva a tarmului Italiei continentale a poluat atat de mult apa din laguna incat pestii erau otraviti, distrugandu-se echilibrul ecologic al Venetiei. Orasul era in mare pericol, se scufunda in ciuda masurilor de a-l salva. Nivelul marii creste constant datorita incalzirii globale, Marea Adriatica avansand pe uscat cu 10 cm in ultimul secol. In doar 50 de ani, padurea de busteni, temelia Venetiei s-a scufundat cu 12 cm. Incepand cu anii ’70, lumea intreaga a sarit in ajutorul Venetiei, dar inca exista controverse despre cum trebuie ea salvata.

Si totusi nu scufundarea este cel mai mare pericol ci invazia orasului de turisti. Se spune ca 90% din populatia orasului nu sunt venetieni. Din 1945 Venetia a pierdut ½ din populatie si are cea mai batrana populatie a Europei.

Sloganul conservatorilor venetieni, „Trebuie sa fie cum a fost”, nu mai e de actualitate…

Citește și:

Frumoasa si talentata Venetie (I)

Venetia-comertul inainte de toate

Exces si decadenta

Puterea si grandoarea Serenissimei I

Puterea si grandoarea Serenissimei II

Puterea si grandoarea Serenissimei III