Femei romance in marele razboi

Femeile romance ale Marelui Razboi

3 comentarii

In vreme ce bărbații au plecat pe front pentru a lupta cu dușmanul, femeile au rămas singurele care să susțină mersul lucrurilor și al vieții. Ele au suplinit lipsa bărbaților și au devenit capul familiei, au lucrat pământul, au lucrat în fabrici, în mine. Au făcut tot posibilul ca familia și întreaga societate să supraviețuiască pe frontul de acasă în condițiile privațiunilor de hrană, a surselor de încălzire sau a rechizițiilor. Femeile au fost mame, soții, iubite și infirmiere pentru soldații de pe front. Tot ele s-au mobilizat și au creat asociații care să vină în sprijinul orfanilor, invalizilor, refugiaților, fiind solidare trup și suflet cu suferința acestora. 

La finalul războiului, Congresul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România, o societate creată de doamne din înalta societate, a venit cu inițiativa construirii Mausoleului de la Mărășești și a strâns fonduri pentru ridicarea acestuia.

Iată în continuare poveștile doar a câtorva femei care prin curaj, spirit de sacrificiu, empatie, inteligență, determinare și eroism au rămas în istorie modele de inspirație.

Ecaterina Teodoroiu


Povestea vieții de eroină a Ecaterinei Teodoroiu este una absolut fascinantă, de excepție, despre care s-au scris cărți și s-a turnat chiar un film (în perioada comunistă. Ar merita un articol întreg să-i dedic, dar mă voi rezuma aici doar la a puncta momentele cele mai grăitoare. Această tânără fată, mânată de cele mai sincere sentimente de patriotism, a ajuns să lupte cu arma în mână în linia întâi a frontului și să-și sacrifice viața pe câmpul de luptă la doar 23 de ani.

Ecaterina Teodoroiu

I-ar fi plăcut să fie învățătoare și a plecat la București la o școală pension. Aici a aflat despre organizația cercetașilor și s-a înrolat în cohorta „Păstorul Bucur”. Atunci când războiul a izbucnit, trupele de cercetași au fost înregimentate, iar Ecaterina a servit la început ca infirmieră. Îi îngrijea pe răniți cu o mare dăruire, gândindu-se la cei patru frați ai săi de pe front. Veștile negre s-au ținut lanț și prizonieratul tatălui și moartea fraților săi produc în sufletul ei un uragan de durere, revoltă și o uriașă dorință de răzbunare. Iată, ce ne povestește chiar Ecaterina în memoriile ei:

…Tatăl meu era prizonier, iar doi din cei trei fraţi ai mei morţi în luptă. N-am plâns, dar am simţit în suflet atâta ură şi-atâta dor să fac ceva de seamă;o sete de sânge, de moarte, că m-am speriat singură de schimbarea ce s-a făcut în mine… Nu mai eram copilă, vream să lupt, să pot urma, să fiu alături de ostaşi…, şi să răzbun pe ai mei şi ţara. […] Am întâlnit, retrăgându-se cu trupele, pe ultimul meu frate;ne-am îmbrăţişat fără să ne spunem un cuvânt, doar o lacrimă îmi umezea ochii, pe care n-am şters-o, căci îmi era ruşine să mă vadă plângând. El a plecat în jos, eu înspre casa unei prietene, spre a o lua să mergem împreună. La podul Jiului însă, văd patrule germane observând poziţiile alor noştri;n-aveam nicio armă să trag în ei, dar am fugit înapoi strigând după ajutor;ei au tras o salvă după mine fără să mă atingă. Se-ncinge o luptă între gardiştii oraşului şi ei – eu căram muniţii –, sosind şi un grup de soldaţi, patrulele inamice au fost respinse peste munte, iar noaptea a fost linişte. A doua zi […], moare şi ultimul meu frate”. Rămasă singură pe lume, am jurat să mă răzbun și m-am rugat să fiu înrolată chiar în compania fratelui meu. Plec pe front, de data aceasta ca soldat, și în ziua de 10 octombrie 1916 primesc botezul de sânge, dar avântul răzbunării m-a făcut să pierd prevederea și sunt luată prizonier. Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă… unde?, nu știu. În cale mi-aduc aminte că am încă revolverul; două gloanțe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma și fug pe poteci dosnice înspre ai noștri. Sunt văzută însă la un luminiș și-o ploaie de gloanțe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic; libertatea îmi dă aripi. Fug înainte și la două noaptea sunt între ai mei, cărora le descriu poziția inamică. Vor să mă bage în spital, dar nu primesc și plec în luptă cu un bandaj sumar. Iau parte la un atac de baionetă și cu toată greutatea armei avântul îmi dă putere să ucid trei inamici. Sunt mulțumită! La Bărbătești, o bombă de 305 îmi fracturează tibia și coapsa stângă, așa că în timpul retragerii am fost tot în spital. Acuma sunt bine, sunt sublocotenent și plec din nou să caut glonțul pe care va scrie glorie sau… moarte pentru țară„,

Ecaterina Teodoroiu

Glonțul gloriei și a morții pentru țară l-a întâlnit pe 22 august 1917 în timp ce respingea un atac german în bătăliile de la Mărășești din zona Dealu Secu, județul Vrancea. Soldații săi nu au uitat cuvintele cu care Ecaterina îi îmbărbăta înaintea asalturilor:„Înainte, băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine !”

Sunt uimitoare calitățile ale acestei tinere fete: determinarea, curajul și forța cu care s-a făcut respectată, apreciată și ascultată, nu oriunde, ci pe câmpul de luptă, în prima linie a frontului. Pentru sentimentele sale sincere de patriotism și pentru sacrificiul său, Ecaterina Teodoroiu este considerată cea mai mare eroină a României și poate fi așezată la loc de cinste în panteonul eroinelor lumii.

Marta Trancu-Rainer
Marta Trancu-Rainer

Marta Trancu-Rainer, este cunoscută drept prima femeie chirurg din România.
In primii ani ai secolului XX era destul de rar să întâlnești o femeie medic. Prima româncă medic fusese Maria Cuţarida Crătunescu care devenise doctor în medicină la Paris în 1884. Și totuși, Marta Trancu (devenită Rainer după căsătoria sa în 1903 cu Francisc I. Rainer, mare antropolog, întemeietorul Institutului de Antropologie din România) nu a ținut cont de prejudecățile vremii și prin concurs, a obținut un post de chirurg secundar într-un spital din București. Atitudinea ostilă a colegilor bărbați, neîncrederea acestora în calitățile sale profesionale au determinat-o să muncească și mai mult, să demonstreze că le este cel puțin egală din toate punctele de vedere. Și a reușit!

In Primul Război Mondial, i s-a conferit gradul militar de maior și i s-au încredințat conducerea a trei spitale militare în București: Colțea, spitalul de chirurgie înființat de regina Maria într-un corp al Palatului Regal și un spital de la Școala de Poduri și Șosele, unde erau aduși soldații răniți de pe front.

Iată ce și-a notat în jurnalul său în dreptul zilei de 6 octombrie 1916: „La Colţea am operat întruna. M-au întrerupt la 16:20 ca să merg la Palat să văd un bolnav cu rezecţia osului iliac. Nu era nimic îngrijorător […]. La Colţea surpriză. Multe pansamente. Am trecut pe la Eforie, de acolo la Palat, unde am scos un glonţ de la gât. Am amputat un deget la picior şi am făcut o artrotomie la articulaţia tibio tarsiană. La 2 acasă. Apoi din nou, la Palat, pansamente, operaţii. Am scos o schijă de obuz din picior. Seara a venit.”


Colette Lahovary

Colette Lahovary era una dintre doamnele de onoare ale reginei Maria a României. Ea a răspuns apelurilor Crucii Roșii și s-a oferit voluntar să lucreze ca infirmieră în Spitalul Brâncovenesc, îngrijind primii soldați răniți pe front. Apoi a venit fatidica lună septembrie  a anului 1916 când Bucureștiul a fost ocupat de trupele inamice. Atunci, Casa Regală, Parlamentul, Guvernul, armata s-au retras în Moldova și odată cu ele și trenuri încărcate cu răniți. Intr-unul din aceste trenuri, Colette a fost șefa unei echipe sanitare. Peste câteva luni mai târziu o găsim transferată la spitalul din Căiuți, județul Bacău unde își pune viața în pericol îngrijind cu devotament bolnavii de tifos, cea mai mare epidemie din istoria României, căreia i-au căzut victime 300.000 de oameni, printre care 350 de medici.

Colette Lahovary

Atunci când armata română și-a reluat ofensiva, Colette Lahovary se afla într-un spital de campanie din zona Mărăștiului unde alături de medicii militari făcea eforturi de a salva viețile soldaților. Și-a luat în serios statutul de voluntar și nu a acceptat salariu, ci doar rația de mâncare.

Văzând moartea cu ochii și fiind conștientă cât de firavă este viața într-o zonă de război, Colette și-a făcut testamentul în care a scris: „Am fost atât de fericită că am putut lucra puţin pentru Ţara mea”.

Pentru toată activitatea ei, în vara lui 1917, a fost decorată de statul român cu Steaua României cu spade și de statul francez cu Croix de Guerre şi Médaille de la Reconnaissance Française. Până la sfârșitul războiului, s-a implicat în acțiunile Crucii Roșii Române pentru ajutarea invalizilor, a copiilor orfani și a refugiaților.

Se spune că ea l-ar fi ținut în brațe pe regele Mihai înainte de a fi botezat. A fost doamna de onoare și a reginei Elena, mama regelui Mihai, între cele două legându-se o strânsă prietenie pe viață.

In anii comunismului a sfârșit trist fiind portar în propria clădire pe care o deținuse înainte de naționalizare.

Elisa Leonida Zamfirescu 
Elisa Leonida Zamfirescu

Elisa Leonida Zamfirescu este cea pe care Google a omagiat-o de curând, amintindu-ne că ea a fost prima femeie inginer din lume. Intr-o Românie în care scara valorilor s-a inversat, semidoctele fiind modele ale tinerei generații, Google ne face un cadou dulce-amar…

La doi ani după ce absolvise la Berlin Academia Regală Tehnică, a izbucnit Primul Război Mondial, iar atunci când România s-a alăturat Antantei, tânăra ingineră de la Institutul Geologic din București, a ales să meargă pe front pentru a-i ajuta pe soldații răniți. Crucea Roșie i-a remarcat inteligența, curajul și determinarea și i-a încredințat conducerea unor spitale de campanie din zona Mărășeștiului. Tot pe front și-a cunoscut și viitorul soț, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu, cu care s-a căsătorit, în prezența reginei Maria.

Olga Sturdza

Olga Sturdza, principesă emancipată, plimbată prin Europa, iubitoare de artă, ucenică a celebrului sculptor Auguste Rodin, a răspuns cu empatie la nevoile țării.Încă din primul an de război (1916), principesa Olga Sturdza a fondat și prezidat Societatea pentru ocrotirea orfanilor de război, sub patronajul reginei Maria și sub controlul guvernului. La opt ani de la înființarea sa, bilanțul era impresionant: 9214 orfani aflați în îngrijire în cele 96 de orfelinate, 16991 de orfani erau asistați la domiciliu cu îmbracăminte, lemne, cărți și hrană. Toți copiii erau instruiți în „3 şcoli de agricultură, 9 şcoli de meserii, 2 normale şi 9 complementare, cu ateliere profesionale, un seminar teologic şi o şcoală comercială”.

Olga Sturdza și-a dedicat toată energia ajutandu-i pe acești orfani de război și a înființat în 1918 încă un orfelinat chiar în palatul familiei de la Miroslova.

Chiar dacă munca sa pentru ocrotirea orfanilor de război era una titanica, nu a neglijat chemarea sa pentru sculptură și încă din 1919 a început lucrul la un grup statuar dedicat Marii Uniri, pe care l-a donat in anul 1924 municipiului Iași.
„Ascultând îndemnul cu deosebire scump cugetelor românești de a se vedea înălțându-se în Iași un monument comemorând Marea Unire, care aici s-a înfăptuit, am onoarea a vă aduce la cunoștință că de aproape cinci ani lucrez la un grup alegoric, înfățișând alipirea provinciilor la sânul Patriei-Mamă. Monumentul este aproape terminat și întrunește într-un grup de marmură, în înălțime totală de cinci metri, cinci figuri reprezentând: Patria Mumă, Transilvania, Basarabia, Bucovina și românii de pretutindeni, care au rămas în afara hotarelor noastre. Acest monument, în valoare de 2 milioane [lei] și care este aproape gata, îl dăruiesc Iașului. Voi supraveghea și îngriji personal instalarea monumentului.”

La inaugurarea sa din 1927, au asistat regina Maria, fiicele sale principese, nora și nepoțelul ei, viitorul rege Mihai. In 1947, regimul comunist a dispus distrugerea Monumentului Unirii din Iași întrucât leza interesele URSS-ului pentru Basarabia. Astăzi, o copie a Monumentului Unirii tronează în fața  Universității de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi.

Elena Stoenescu–Caragiani 

Elena Stoenescu–Caragiani a fost o tânără ieșită din comunul vremii sale. Extrem de inteligentă și determinată să spargă barierele mentale și sociale care le țineau pe femei în spații bine delimitate, ea a fost printre primele persoane de sex feminin licențiate în drept din România. Spirit liber, îi plăcea să facă echitație și și-ar fi dorit să zboare.

elena caragiani-stoenescu

Fiind martora zborului istoric al lui Aurel Vlaicu s-a hotărât atunci să-și urmeze visul. S-a înscris la școala de pilotaj din România, fiind singura femeie dintre toți cursanții. Toate bune până la a obține licența de zbor. Deși era bine pregătită, Ministerele Invățământului, respectiv al Armatei i-au respins dreptul de a fi pilot aerian. A plecat la Paris unde a găsit orizonturi mai deschise și a obținut licența de zbor mult dorită la începutul anului 1914, din partea Federației Internaționale de Aeronautică. Era oficial, prima femeie-pilot din România! Se estimează că în acel timp erau în total doar 14 femei în lume deținătoare ale brevetului de pilot aerian.

elena caragiani-stoenescu
Elena Caragiani-Stoenescu

A fost și anul începerii războiului și Elena cea curajoasă, ]n calitate de jurnalistă a unui cotidian francez a făcut ceva inedit: a solicitat un avion din care realiza reportajele sale de război. Ea a realizat, deci, primele reportaje aeriene din lume. In 1916, atunci când România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale, s-a întors în țară pentru a veni în ajutor în ca pilot. A fost respinsă. A insistat ca măcar să transporte aerian răniții sau m[car medicamente ;i alimente. S-a lovit de același zid absurd impus de  bărbații din fruntea statului român care nu doreau să dea un avion pe mâna unei femei. A acceptat situația, s-a înrolat ca infirmieră a Crucii Roșii și a îngrijit răniții sosiți de pe front într-un spital din București. S-a întors apoi în casa părintească din Tecuci unde a organizat împreună cu sora sa un centru sanitar.


Regina Maria
Regina Maria in uniforma de infirmiera

Regina Maria a avut un rol cheie în politica românească, începând cu Primul Război Mondial. Cu o descendență extraordinară, având ca bunici materni pe țarul și țarina Rusiei și bunici paterni pe regina Victoria a Marii Britanii și Prințul Albert de Saxa-Coburg-Gotha, principesa Maria a fost o partidă foarte bună pentru prințul Ferdinand von Hohenzollern, moștenitorul tronului României. Când în octombrie 1914, regele Carol I moare, Ferdinand și Maria devin regii României, deși încoronarea lor va avea loc în octombrie 1922 (ca regi ai României Mari).

Din acel moment (1914), regina Maria s-a decis să aibă un roc activ în politica românească făcând lobby pentru intrarea în război alături de Antanta (Marea Britanie, Franța, Rusia). Era în interesul țării, pentru că România urmărea unirea cu Transilvania, aflată în componența Austro-Ungariei, imperiu care făcea parte din tabăra Puterilor Centrale. A fost șansa ca visul unirii tuturor românilor să fie împlinit.

Pe 27 august 1916, după o neutralitate de doi ani, România intră în război alături de Antanta, așa cum regina Maria crezuse din tot sufletul că este mai bine pentru țara sa.

Regina va avea încă un război de dus, unul la fel de sfâșietor, în interiorul familiei sale. Cel de-al șaselea copil al său și cel mai mic, prințul Mircea, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, boală care făcea ravagii, neiertând pe nimeni. Cu toate eforturile medicilor, micuțul de nici 4 ani, a pierdut lupta cu boala. Împietrită de durere, regina Maria a hotărât să-și îngroape copilul aproape de ea, în curtea Palatului Cotroceni.

La mai puțin de o lună, pe 16 noiembrie 1916, generalul Prezan pierdea bătălia Bucureștiului, iar Guvernul, Parlamentul și Curtea Regală s-au retras la Iași. Regina a trebuit să părăsească mormântul copilului pe a cărui piatră la întoarcere a gravat următoarele:

„MIRCEA, mort în 20 octombrie 1916, în timp de război, când soldații României își sacrificau viețile pentru un vis care dăinuia de secole.Timp de doi ani a rămas singur păzitor al casei părinților săi, deasupra căreia drapelul țării a încetat să mai fluture. Jeliţi-l, căci el a împărţit cu noi zilele de suferinţă, dar pe cele de bucurie nu a mai apucat să le vadă.”

Regina Maria nu a avut timp să-și jelească copilul. Țara avea nevoie de monarhi puternici, implicați și neezitanți. A îmbrăcat uniforma de infirmieră și a organizat Crucea Roșie care se afla sub patronajul său și serviciul de ambulanțe care transporta răniții de pe front. De fapt, nu era prima oară când făcea toate acestea, ea căpătând experiență în timpul războiului balcanic. „Fara să-i pese de riscuri, ea stătea la capătul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mâna ore întregi pe tânărul muribund, spunându-i cu toată sinceritatea ca ea îi înlocuia mama, si apoi, când vedea că i se apropie sfârşitul, luându-l în brațe si sprijinindu-i capul pe umărul ei până când îsi dădea sufletul” (Arthur Gould Lee).

Zilnic, de dimineața până seara era prezentă în spitalele de campanie la căpătâiul bolnavilor citindu-le o rugăciune, sau vreo scrisoare venită de la cei dragi, bucurându-i cu o vorbă bună, aducându-le mâncare, dulciuri sau țigări. Iată ce nota suverana în jurnalul său:

Am fost alături de ei pretutindeni în spitale, pe front și chiar în tranșee, i-am văzut transformându-se treptat din niște oameni scheletici, pe jumătate morți de foame, în ființe omenești robuste. I-am susținut cu toată energia. Privind în ochii Reginei lor, ei au jurat sa stea ca un zid pavăză în apărarea ultimei fâșii din teritoriul românesc, care era încă a noastră. Mulți soldați muribunzi mi-au șoptit cu ultima suflare că pentru mine luptaseră, pentru ca eu eram casa, mama, credința și speranța”.

Le-a dat soldaților speranță, încredere în victorie, i-a îmbărbătat și le-a fost alături sufletește și moral. Pentru energia, curajul, empatia și devotamentul său arătat în cei doi ani de război, Maria a fost numită „Regina – soldat” sau „Mama răniților”.

Marele Război nu a fost doar unul al bărbaților. La finalul său, femeia a ieșit schimbată și la interior și la exterior. Ea a realizat cat de puternică este și va cere drepturi egale cu cele ale bărbaților.  In 1938, în România a obținut dreptul de a vota. Mișcarea feministă a cuprins intreaga societate și nu mai era cale de întoarcere. Totuși, era abia începutul…

Reclame

3 comentarii la „Femeile romance ale Marelui Razboi”

  1. Foarte interesanta tema acestui articol si recunosc ca in afara de Ecaterina Teodoroiu si Regina Maria, nu am auzit pana acum de celelalte doamne. Chiar remarcasem zilele trecute pe gardul muzeului national de arta ca au avut un proiect de omagiere a acestor femei romance care s-au remarcat in istorie, dar din pacate s-a si incheiat proiectul. Si eu ma gandeam deseori ca femeilor le-a fost mult mai greu in timpul razboaielor. Cei mai multi barbati au luptat in razboi ca simpli soldati, deci au urmat ordine, in timp ce femeile ramase acasa au trebuit sa ia decizii zi de zi si sa isi asigure atat supravietuirea lor, cat si a copiilor. Si pentru asta, ar merita sa fie mai mult in lumina reflectoarelor.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.