Daniel Ciugureanu, Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu și Ion Pelivan. Patru eroi care au făcut posibilă Unirea Basarabiei cu România, pe 27 martie 1918, după mai bine de 100 de ani de ocupație țaristă, atunci când nimeni nu mai spera să se întâmple.

Patru destine tumultoase care s-au împletit cu cel al Basarabiei, luptând până la sacrificiu pentru un ideal care odată împlinit a produs cea mai mare bucurie în sufletele românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Cu o solidă pregătire intelectuală, patrioți energici, si-au pus viața în pericol în mod repetat, fără nicio ezitare, înfruntând închisoarea, anchetele, exilul, gloanțele războiului, interzicerea exercitării profesiei, toate pentru ca Unirea Basarabiei cu România să se înfăptuiască. Ei au reușit! Care le-a fost răsplata oferită de statul român comunist? Inchisoarea de la Sighet, tortură, bătăi, umilințe, condiții inumane, moartea și groapa comună. Noi am reușit oare, ca în anii de postcomunism (așa ziși) să le păstrăm vie amintirea sacrificiului lor și a reușitelor lor glorioase? Vom reuși măcar în viitor?

“Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism.”( site-ul Fundaţiei Academiei Civice). 

Daniel Ciugureanu

Deputat în Sfatul Țării din Basarabia, Prim-ministru al proaspetei Republici Democratice Moldovenești (1918), ministru pentru Basarabia în guvernele României Mari, vicepreședinte al Camerei Deputaţilor (1922-1923) şi vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului României (1936-1937).

De profesie medic, Daniel Ciugureanu s-a implicat încă de foarte tânăr în mișcarea unionistă, încercând să mențină treaz spiritul românesc în Basarabia furată de aproape 100 de ani de Imperiul Rus. A riscat mult, pentru că ideile unioniste răspândite erau contrare intereselor Rusiei, drept pentru care a fost arestat pentru câteva luni în 1912.

Nu s-a lăsat intimidat și a continuat și mai aprig lupta pentru unirea Basarabiei cu România. In 1913 a creat împreună cu alți intelectuali români de peste Prut, revista Cuvânt moldovenesc care a devenit vocea tuturor celor care credeau și luptau pentru uniune. Vreme de cinci ani, până la unirea Basarabiei cu România, în 1918,  Daniel Ciugureanu a organizat întâlniri, conferințe, și a devenit unul dintre cei mai importanți politicieni basarabeni.

In 1917, atunci când s-a înființat Partidul Național Moldovenesc, Ciugureanu a fost unul dintre fruntașii acestuia, iar ziarul Cuvânt Moldovenesc a devenit publicația partidului. Lupta lui și a intelectualilor din jurul său n-a fost în zadar. In contextul prăbușirii Imperiului Rus și a recunoașterii de către noile autorități ruse a dreptului popoarelor la autonomie, mergând până la separare, Congresul ostașilor moldoveni întrunit la Chișinău pe 20 octombrie/2 noiembrie 1917 a decis înființarea Sfatului Țării cu rol reprezentativ (un fel de parlament), iar Daniel Ciugureanu a fost ales unul dintre deputații aleși. Pe 24 ianuarie/6 februarie 1918, atunci când Sfatul Țării a votat independența Republicii Democratice Moldovenești, Daniel Ciugureanu a fost numit prim-ministrul acesteia.

Bineînțeles că Ciugureanu și unioniștii nu doreau ca Basarabia să rămână independentă și atât. Scopul final era unirea cu Regatul României cu care, Ciugureanu, în calitate de prim-ministru a început negocierile. Peste două luni, pe 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu România. Misiunea sa politică încă nu se încheiase. In guvernele României Mari, D. Ciugureanu a fost ministru pentru Basarabia de patru ori, diplomat la Conferința de Pace de la Paris, vicepreședinte al Camerei Deputaţilor (1922-1923) şi vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului (1936-1937).

Instaurarea comunismului în România trebuie să-l fi îngrijorat pe marele politician. Îi cunoștea bine pe ruși și trăise evenimentele Revoluției bolșevice din Rusia, țară care-l condamnase la moarte în lipsă (contumacie) pentru contribuția sa la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România. Ar fi putut să parăsească România precum mulți alții, însă a hotărât să rămână. În noaptea de 5/6mai 1950, Securitatea a dat buzna în casa lui Daniel Ciugureanu, arestându-l. Motive n-au fost date familiei. Destinația celui care a făcut ca Unirea Basarabiei să fie posibilă era închisoarea din Sighet. În acea noapte, Securitatea a vizat arestarea a 84 de oameni politici prim-miniștri, miniștri, secretari de stat și generali ai armatei, istorici, academicieni, de aceea a rămas cunoscută precum noaptea demnitarilor.

Mare trebuie să fi fost zbuciumul lui Ciugureanu care se pare că a murit în aceiași noapte. Iată ce povestește Constantin C. Giurescu în memoriile sale Cinci ani și două luni în penitenciarul din Sighet:

„În altă dubă a sosit Constantin Argetoianu, fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu, August Filip şi alţii. O a treia cuprindea pe George Strat, pe generalii Glatz şi Achille Diculescu, pe dr. Ciugureanu, pe D. Caracostea, pe Budurăscu şi alţii; în total optsprezece persoane. În timpul parcursului, în apropiere de Turda, doctorul Ciugureanu din Basarabia a avut un atac de congestie cerebrală; a fost coborât din dubă, muribund, la spitalul din Turda, unde a şi murit, îndată după aceea. E prima victimă din multele pe care le-a dat grupul celor arestaţi în noaptea de la 5 spre 6 mai 1950“.

A fost îngropat într-una dintre gropile comune de la închisoarea din Sighet, osemintele sale nereușind să fie identificate niciodată. Fiul său, Gheorghe Ciugureanu, i-a ridicat acolo o troiță și un cenotaf la Mănăstirea Cernica.

„când spui Basarabia îți aduci aminte de Ciugureanu și când spui Ciugureanu îți aduci aminte de Basarabia”….
(Nicolae Iorga)

Pantelimon Halippa

Unul dintre cei mai mari patrioți basarabeni care a luptat până la sacrificiu pentru reîntoarcerea Basarabiei la patria mamă. Incă de tânăr s-a angrenat în mișcarea unionistă și provenind dintr-o familie modestă, cunoscător al nevoilor țăranilor basarabeni, a cerut o reformă agrară care să-i ajute pe aceștia să iasă din sărăcie.

Având studii de Litere la Universitatea din Iași, a devenit directorul revistei  „Cuvânt moldovenesc” la care scria și Daniel Ciugureanu și alți intelectuali basarabeni, iar în 1917 a fost unul dintre membrii fondatori și secretar general al Partidului Național Moldovenesc. A fost un împătimit al ideii reîntoarcerii Basarabiei în granițele ei firești și a susținut-o chiar în fața lui Lenin într-o întrevedere cu acesta.

Pe 27 martie 1918, Pantelimon Halippa era președintele Sfatului Țării care a votat unirea Basarabiei cu România. Având o asemenea funcție, a făcut parte  împreună cu Daniel Ciugureanu, Ștefan Ciobanu și Ion Pelivan,din delegația care a predat la Iași proclamația Unirii Basarabiei cu țara.

Atunci când și-a văzut visul cu ochii, calitățile sale de om politic au fost exploatate de guvernele României Mari în care a deținut numeroase portofolii de ministru al Basarabiei in mai multe guverne de dupa 1918, ministru al Lucrarilor Publice, al Comunicatiilor, al Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale, senator si deputat (1918-1934).

Stabilit în București, nu a uitat de unde a plecat și s-a preocupat mereu de progresul cultural al Basarabiei înființând Conservatorul Moldovenesc, Societatea Scriitorilor și Publiciștilor Basarabeni, Societatea de Editură și Librărie “Luceafărul” din Chișinău, numeroase publicații publicând volumul său de poezii „Flori de pârloagă” . Încă din 1918 era membru corespondent al Academiei Române, iar pentru întreaga sa activitate culturală și politică a fost decorat de Casa Regală cu ordinele Ferdinand I în grad de Mare Ofiţer; Coroana României în grad de Mare Cruce; Serviciul Credincios în grad de Comandor.

Bucuria unui vis împlinit a fost vremelnică și pe 26 și 27 iunie 1940 vestea celor două note ultimative venite de la Moscova prin care pretindeau cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, a căzut ca un trăznet. Nu voi insista asupra aspectului prin care România a decis atunci să cedeze URSS-ului aceste teritorii fără luptă, întrucât este un subiect care merită dezbătut mai pe larg, ci doar pe reacția politicienilor basarabeni care-și vedeau eforturile spulberate și țara cotropită de ocupantul rus, atât de bine cunoscut de ei. Ei au organizat proteste în toată țara, susținute de mii de semnături, memorii de protest împotriva revizionismului și a cedărilor teritoriale, la care s-au alăturat politicieni români, indiferent de provincia de origine a acestora.

Pantelimon Halippa s-a aflat în mijlocul acestor evenimente și a fost sfâșietor pentru el să asiste aproape neputincios indiferent de protestele sale energice împotriva acestor flagrante încălcări teritoriale și istorice. Iată discursul rostit de basarabeanul Ștefan Ciobanu, alături de care Pantelimon Halippa a luptat pentru înfăptuirea unirii Basarabiei cu România, rostit în comisia de politică externă a Parlamentului României, care era strigătul disperat al tuturor basarabenilor:

(…) dacă mai există dreptate pe acest pământ, dacă principiile umane mai au vreun rost, dacă drepturile popoarelor, sfinte chiar în timpurile întunecate ale istoriei, mai au vreo valoare, noi, parlamentarii și fruntașii vieții politice și culturale din Basarabia români și minoritari, în numele poporului din provincia de peste Prut și Nistru, astăzi redus la tăcere, apelăm la lumea civilizată și atragem atenția asupra dramei sfâșietoare prin care trece populația Basarabiei; în același timp, ridicăm glasul nostru de protest viguros în contra încălcării nelegiuite ale celor mai sfinte drepturi ale noastre istorice, etnice și umane.

Pentru Pantelimon Halippa drama nu s-a sfârșit în 1940. Odată cu instaurarea comunismului în România, s-a declanșat prigoana asupra basarabenilor, mai ales asupra celor care avuseseră vreun rol în unirea Basarabiei cu regatul României. Era timpul răzbunării pentru sovietici. In celebra noapte a demnitarilor, 5/6 mai 1950 și Pantelimon Halippa a fost arestat și dus la închisoarea de la Sighet unde a fost ținut timp de doi ani, fără ca regimul să dea vreo explicație, fără vreun proces, fără ca familia să știe ceva.

Acești dușmani ai poporului așa cum erau etichetați de noul regim trebuiau anihilați, fără urmă. După doi ani petrecuți într-o celulă la Sighet, a fost predat NKVD-ului care avea ac de cojocul lui. Un proces din care trebuia să reiasă că în calitate de Președinte al Sfatului Țării din Basarabia, recunoștea că unirea cu România a fost ilegală în 1918. In ciuda anchetelor crunte, Pantelimon Halippa nu a putut susține altceva decât adevărul, drept pentru care a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în lagărele din Siberia. De acolo a trimis numeroase memorii de protest autorităților române și sovietice în urma cărora a fost transferat la închisoarea din Aiud de unde a fost eliberat în 1957.

In căutările mele de documentare despre Pantelimon Halippa, am găsit acest interviu pe care vă invit să-l ascultați.

Onisifor Ghibu

Nu era de origine basarabeană, se născuse în zona Sibiului, dar fiind refugiat la Iași în anii Primului Război Mondial a aflat de mișcarea unionistă a basarabenilor și a plecat la Chișinău pentru a-i sprijini pe frații săi de peste Prut.

Nu era doar un idealist, știa ce are de făcut, având experiență încă din Transilvania unde alături de Octavian Goga și Vasile Lucaciu organizaseră mișcarea unionistă și de deșteptare a românilor ardeleni.

La Chișinău a fost primit cu brațele deschise și împreună cu moldovenii au luptat pentru a duce la bun sfârșit visul basarabean de revenire în sânul patriei mamă. Era nevoie de un spirit precum cel al lui Onisifor Ghibu care să închege diversele facțiuni și divergențe dintre basarabeni și să-i ajute să organizeze școlile în limba română, de a publica reviste, ziare, cărți în limba română. Onisifor Ghibu era persoana cea mai potrivită în acest sens, fiind profesor de pedagogie. El a contribuit la apariția ziarului Ardealul, prima publicație cu alfabet latin din Basarabia și a fost unul dintre fondatorii Partidului Național Moldovenesc. Deputat în Sfatul Țării, a votat pe 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România.

Misiunea sa era îndelinită în Basarabia, așa că s-a întors în Transilvania care încă lucra la proiectul unirii cu România. A fost ales deputat în Marele Sfat al Transilvaniei apoi a fost unul dintre fondatorii Universității din Cluj unde va activa ca profesor universitar. Aici a  reușit să-l convingă pe marele savant Emil Racoviță să susțină cursuri și să înființeze aici primul institut de speologie din lume. Racoviță era biologul, oceanograful, etnologul și speologul român,  cel care se întorsese din prima expediție din lume în Antarctica (1897-1899), făcând parte din echipajul navei Belgica.

Pentru activitatea sa academică a fost numit membru corespondent al Academiei Române, până în 1948 atunci când au fost înlăturate numeroase personalități printre care Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Ghe. I. Brătianu, Simion Mehedinți, Alexandru Lapedatu, printre care și Onisifor Ghibu, în total aproape 100 de academicieni care au fost înlocuiți cu noi membri cu activități științifice nule. Motivul inventat era că acești academicieni se puseseră în slujba fascismului și a reacțiunii, dăunând prin acestea intereselor țării și poporului.

Tot pentru pricini antisovietice și antirevizioniste fusese încarcerat în 1945, timp de 222 zile la Caracal și eliminat și din rândul profesorilor universității clujene al cărei fondator era.

In ciuda faptului că erau anii epurărilor politice, Onisifor Ghibu a avut curajul nebun de a scrie în 1956 un memoriu în care cere restituirea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța, pe care-l trimite conducătorilor URSS, nimeni alții decât Nichita Hrusciov și Nicolai Bulganin. Pentru această îndrăzneală a primit o condamnare de corecție de cinci ani, din care ispășește doar doi, fiind eliberat la intervenția lui Gheorghe-Gheorghiu Dej care-i cunoștea activitatea sa din Basarabia.

Ion Pelivan

A urmat studii de drept și încă din perioada studenției a început lupta sa pentru tot ce era românesc, întemeind o bibliotecă românească, publicând ziarul Basarabia în care susținea introducerea limbii române în școli autonomia Basarabiei și unirea acesteia cu România, ba chiar a înființat o grupare revoluționară a tinerilor intelectuali basarabeni mânați de aceleași idealuri unioniste.

Astfel de activități au fost plătite de Ion Pelivan cu detenția, trimiterea pe câmpul de luptă, exilarea sau eliminarea din magistratură de către regimul rus imperialist. Tuturor le-a supraviețuit și fără a se lăsa îngenunchiat și-a continuat lupta sa politică pentru propășirea Basarabiei.

In 1917 a fost unul dintre fruntașii Partidului Național Moldovenesc, iar pe 27 martie 1918, era unul dintre deputații din Sfatul Țării care au votat unirea cu regatul României.

In perioada interbelică a fost deputat al României Mari, ministru al justiției în guvernul Alexandru Vaida-Voievod și membru fruntaș al Partidului Național Țărănesc Român.

Venirea la putere a comuniștilor nu avea să aducă zile senine pentru basarabenii care se luptaseră pentru întregirea cu România, făcând astfel front împotriva Rusiei.

La fel ca și Daniel Ciugureanu sau Pantelimon Halippa, și Ion Pelivan a fost arestat în aceeași noapte a demnitarilor de 5/6 mai 1950. Dacă Halippa a supraviețuit Sighetului, nu la fel a reușit Ion Pelivan. Trecuse prin atât de multe în timpul vieții sale, dar acum nu mai era la prima tinerețe, iar condițiile cumplite de detenție, umilința și bătăile torționarilor comuniști i-au apropiat sfârșitul.

Las să vorbească mai bine mărturiile celor care l-au cunoscut pe Ion Pelivan în ultimii săi ani tragici.

Nadia Perju Mardare, fiica sa adoptivă, își amintește că„… la ora 3. 00, au venit de la securitate să‑l caute pe Ioan Pelivan. Casa în care locuiau era veche, avea uşa de sticlă şi cu gratii. Băteau în geam aşa de tare că uşa bubuia de lovituri. Ne‑am uitat prin geamul uşii şi am văzut trei civili cu pistoale. Tăticul era treaz. Mi‑a dat două dosare să le ascund. Le‑am ticsit după caloriferul de lângă geam. După aceea m‑am dus să deschid uşa. „Vizitatorii” nocturni au intrat. Au spus că au ordin de percheziţionare. Când securiştii se aflau încă în casă, lui Ioan Pelivan i s‑a făcut rău, fiind nevoit să se aşeze într‑un fotoliu. Împlinise deja vârsta de 74 de ani. Eu m‑am apropiat de el. A cerut un ceai. M‑am dus să fac ceai. Un securist a urmat după mine ca să vadă ce pun în cană. I‑am dat ceaiul. Părea foarte tulburat. Era deja în etate, avea vârsta de 74 de ani şi era cam bolnav. Securiştii au spus familiei că trebuie să meargă să dea o declaraţie, după care acţiune va reveni” (Eugenia Danu, “Amănunte mai puţin cunoscute despre viaţa unui basarabean cunoscut” în ziarul „Ţara”, Chişinău, 14 aprilie 2000, p. 6)

Tot ea spune că ”…profesorul facultății de teologie din Chișinău C.Tomescu, unul dintre puținii supraviețuitori ai închisorii din Sighet, a venit în 1962 la Maria Pelivan și i-a spus că la Sighet a stat într-o cameră cu Ion Pelivan. I-a povestit despre martirajul acestuia. Din cauza batjocurii temnicerilor, frigului și umezelii din închisoare, Ion Pelivan se îmbolnăvise grav, avea dureri reumatice feroce. Ajutor medical nu primea. Temnicerii-bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferință morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentației proaste suferea de subnutriție. S-a stins din viață la 24 ianuarie 1954, de Ziua Unirii Principatelor, adică a fost omorât prin chinuri și umilință. La 25 ianuarie a fost scos noaptea și aruncat într-o groapă din cimitirul închisorii.” (sursa, Anatol Munteanu)

Nuţu Roşca, în cartea „Anii 1954-1960 Fluxurile şi refluxurile stalinismului” apărută la Fundaţia Academia Civică scria că…„Primul mort din acest an a fost Ion Pelivan. Ei face parte dintre eroii care au înfăptuit unirea Basarabiei cu România. Datorită regimului alimentar de la închisoare s-a sfârşit în chinuri în ziua de 25 ianuarie 1954…(sursa Adevărul)

Comuniștii au reușit ca memoria lui Ion Pelivan să se piardă. Astăzi, prea puțină lume mai știe despre eroul Ion Pelivan. Vă invit să citiți, cartea în format PDF despre viața acestuia din linkul de mai jos, pus la dispoziție de site-ul @basarabia-bucovina.info

Bibliografiile acestor patru mari personalități basarabene, prezentate în acest articol nu sunt exhaustive. Ele sunt mult mai bogate, fiecare dintre cei patru meritând un consistent articol separat.

Oare sacrificiile acestor eroi au fost în zadar? Să sperăm că nu, dar stă în noi puterea de a le cunoaște istoria, de a le păstra vie memoria și de a condamna comunismul.

Surse și recomandări de lectură:

Istoria românilor în secolul XX,Ioan Scurtu, Gh. Buzatu

Dosarele Securității, Carmen Chivu, Mihai Albu

Pantelimon Halippa – Ion Constantin

IOAN PELIVAN ISTORIC AL MIŞCĂRII DE ELIBERARE NAŢIONALĂ DIN BASARABIA