Deși este la primul său roman, Nicoleta Beraru, reușește o radiografie foarte fidelă a satului și a societății românești, cu mentalitățile și problemele sale. Personajele sale sunt atât de vii, limbajul pur moldovenesc atât de real, încât te simți un martor tăcut al obiceiurilor, gândurilor, trăirilor, visurilor, discuțiilor tuturor. 

Fără să facă apel la tragism, Luluța și Petrișor, sau povestea cuiburilor părăsite a Nicoletei Beraru a spus nu doar povestea unei mame și a copiilor ei nevoiți să trăiască despărțiți  de mii de kilometri pentru a avea un trai mai bun, ci a milioanelor de familii din România care nu au avut altă șansă decât pribegia, în căutarea unei vieți mai bune. 

Cartea Nicoletei Beraru răspândește mirosuri de acasă de ardei copți, vinete pe jar și de musturi fermentate, înlătură colbul indiferenței lăsând să se vadă un Petrișor devorat de tristețe plângând de dorul mamă-sii, o Luluță care ține loc de mamă pentru fratele ei mai mic, o Florică destoinică dar cu sufletul cioburi și cu urechea lipită de telefon, singurul mod de a intra în contact cu copiii ei.

In lumea în care trăia ea, la distanță de peste două mii de kilometri de copii, mai rar o împodobea râsul. Florica nu se prea plângea de greutăți sau de distanță, dar fiică-sa îi ghicea de multe ori nefericirea în glas. Luluța o înțelegea pe mamă-sa, nu din vorbele rostite, ci mai ales din cele nerostite. Invățase să citească pauzele, vibrațiile vocii, respirația, intonația și accentele pe care Florica le așeza pe unele cuvinte. (…) Știa să descifreze în inflexiunile vocii Floricăi mulțumirea sau tristețea, ori satisfacția, ori dorul, durerea și singurătatea…

(…)

–Mi-i dor di tini, mămicî! Când o sî vii acasî?

-La varî, Luluțî…

Și Luluța auzi lacrimi în glasul Floricăi. Multe și amare.

Am avut bucuria să particip la lansarea cărții în cadrul Festivalului EuropaNova „Terres mythiques” 7eme édition, unde autoarea spunea că i-ar plăcea ca romanul său să fie citit de către politicieni cărora li se datoreaza exodul acesta dezastruos pentru România.

Citind cartea, am găsit o usturătoare critică, fără rezerve la adresa clasei politice și a Bisericii, care mi-a mers la inimă și am gândit că acești incompetenți și agramați (…)setoși de putere și preocupați de sporirea propriilor averi, niște nehaliți neșcoliți, gherțoi lipsiți de vreo urmă sfioasă de cultură, gușați și cefe groase, brute fără conștiință, cucoane peltice și gângave venite direct de la cratițe și ceaune, cu câte un bigudiu uitat în coafurile pompoase de contese de mahala, ei bine, aceștia…nu citesc…nimic și că sunt prea slabe șansele ca romanul Luluța și Petrișor să le cadă în mână. 

In Luluța i-am recunoscut  pe mulți dintre foștii mei elevi de pe vremea în care predam într-o școală de țară, crescuți de bunici pentru că părinții lor erau la muncă în Spania sau Italia. 

In Florica am recunoscut pe mulți dintre românii din diaspora pe care i-am întâlnit și care în contact cu lumea occidentului au început să-și schimbe opiniile de nezdruncinat pe care le aveau în țară devenind mai deschiși, mai toleranți și activi civic. 

Nicoleta Beraru a scris o carte bună și pentru că a cunoscut foarte intim ambele lumi, pe cea de acasa, dintr-un sat din zona Iașiului, dar și pe cea din diaspora belgiană unde trăiește în prezent.

Am apreciat limbajul bogat, personajele puternice care nu se tânguie, ci se luptă să străbată cu demnitate prin viață și finalul optimist, dătător de speranță. 

Rămâne în puterea noastră de a schimba lucrurile, cheia o găsim chiar în roman, pentru ca acele vieți sparte să-și regăsească drumul către casă.

Romanul îl găsiți pe libris.ro.

În Belgia, cărțile cu autograf, comandate direct la autor, vă pot fi trimise prin poștă.

Vă recomand și volumul de proză scurtă, Ardei iuți, povestiri la imperfect, de aceeași autoare, pe care îl găsiți pe cărturești.ro și pe libris.ro.