Unirea Principatelor, Moldova și Țara Românească în 1859 a fost cel mai important moment din istoria românilor de până atunci. Aflate timp de secole sub stăpânire otomană, ele au fost dominate și exploatate. La începutul secolului XIX puțini ar fi crezut că cele două state surori se vor uni în curând. Imposibilul a devenit realitate într-un context internațional favorabil  și datorită oamenilor politici români de atunci, adevărați patrioți, mânați fiind de interesul național și ignorându-l pe cel personal.

Și totuși, nu a mers totul ca pe roate. Iată 5 momente dificile, tensionate, care au pus în pericol înfăptuirea Unirii:

1. Aflați în exil, revoluționarii de la 1848 au depus eforturi, trimițând memorii și contestații pentru a capta atenția guvernului francez și al celui britanic susținând cauza unirii Principatelor. Lesne de înțeles, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic (stăpânitorii) se împotriveau cu îndârjire Unirii. Fără sprijinul Franței și a Angliei, nimic nu era cu putință. 
2. Intr-un context internațional favorabil, marile puteri europene au dat șansa pentru prima dată românilor din Principate de a-și face cunoscute doleanțele în cadrul Adunărilor ad-hoc. Era anul 1857. Miza era uriașă și locțiitorul domnitorului Moldovei a falsificat scrutinul, rezultatul fiind împotriva Unirii. Serviciile secrete lucrau bine și atunci și în presa din Bruxelles au apărut scrisorile locțiitorului de domn care dovedeau falsul. Scandalul internațional creat a dus la reluarea scrutinului, iar dintre cele 5 dorințe, cele mai arzătoare au fost unirea și prinț străin.
3. In anul următor, 1858, marile puteri au luat act și au hotărât unirea principatelor dar, cu domni, guverne și adunări legislative diferite. Doar două instituții erau comune, Inalta Curte de Casație și Justiție și Comisia Centrală (cu rol legislativ, un fel de Parlament al zilelor noastre), ambele cu sediul la Focșani. Românii au simțit că era o unire trunchiată, de formă și au hotărât să pună Europa în fața faptului împlinit.
4. Pe 5 ianuarie 1859, cu forțe proaspete de după sărbători, Adunarea Electivă a Moldovei, s-a întrunit pentru a-și alege domnitorul. Aici, interesele Rusiei erau mari, aceasta avîndu-l ca pion pe fiul fostului domnitor Mihail Sturza. Chiar dacă acesta adusese în Iași, capitala Moldovei, mercenari pentru intimidare, după îndelungi și aprinse discuții, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul partidei unioniste și revoluționarul de la 1848, a fost acceptat drept candidat și apoi ales domn.
5. Pe 24 ianuarie, Adunarea Electivă a Țării Românești era dominată de o boierime conservatoare și latifundiară care se temea ca nu cumva după unire terenurile ei să fie trunchiate și date spre împroprietărire țăranilor. A fost nevoie de presiunea străzii, de bucureștenii de rând care s-au adunat în număr covârșitor (30.000 de oameni) în fața Camerei. Un participant a lăsat mărturie impresia că aceștia erau cât pe ce…

„să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.

Profitând de o neclaritate în directivele marilor puteri (nu prevedea clar ca domnitorii sa fie persoane diferite), Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei a fost ales și domnitor al Țării Românești.

Europa era pusă în fața faptului împlinit de o generație de politicieni abili și patrioți precum Mihail Kogălniceanu, Vasile Boerescu, Anastasie Panu care în ciuda tuturor obstacolelor au reușit împreună cu poporul pe care îl reprezentau, cel mai măreț moment din istoria românilor de până atunci: Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească care peste doar trei ani, în 1862 se vor numi România.

Să fim uniți! Să învățăm din istorie!