In 1497, portughezul Vasco da Gama, a navigat de-a lungul coastei Africii ajungand pana la Capul Bunei Sperante. Aceasta descoperire a schimbat harta comerciala a lumii, creand o noua ruta spre est mai rapida si mai ieftina si care ocolea Venetia, transformand-o din “poarta a Orientului” intr-un port intermediar oarecare. Cand vestea a ajuns in Rialto, bancile s-au inchis. A inceput o perioada de cosmar, Venetia devenind neinsemnata si cufundandu-se treptat in ruina. Venetienii trebuiau sa faca repede ceva.

Pe atunci, evreii erau expulzati din mai toate orasele si prigoniti de Biserica Catolica. Venetienii au vazut in ei buni afaceristi cu numeroase contace in lumea larga. In 1516 a fost creat un cartier pentru evrei care era numit “getto” (probabil provine din “borgetto” care inseamna targsor). Pentru ca portile getto-ului erau inchise pe timpul noptii, garzi patrulau iscoditoare, iar evreii erau obligati sa poarte palarii galbene ca semn distinctiv, termenul de getto a fost apoi folosit si pentru a desemna lagarele de concentrare naziste.

Si totusi, populatia evreiasca a prosperat si s-a inmultit, viata din Venetia fiind mai buna decat in alte tari europene. Inca o data, venetienii au intrat in conflict cu papalitatea.

William Shakespeare, desi nu a calatorit niciodata in Venetia, a fost inspirat de originala convietuire a venetienilor cu evreii si a scris celebra piesa “Negutatorul din Venetia”, ecranizata in zilele noastre in filmul “The merchant of Venice”  care-l are in rolul principal pe Al Pacino 

Au urmat apoi doua secole in care gloria artei baroce s-a imbinat cu degradarea morala, hedonismul, iar aforismul Carpe diem a devenit de capatai pentru orice venetian.

 

 

Trecusera 200 de ani de la ultima batalie navala (Lepanto)la care participase Venetia. Atunci, flota ei numara 300 de corabii, acum, mai putin de 20 si acelea intr-o stare deplorabila.

La doar 26 de ani, dornic de afirmare si succes, Napoleon Bonaparte organizeaza una dintre cele mai faimoase campanii din istoria militara. In 1796, armata lui Napoleon care numara 40.000 de soldati a pornit spre Italia pentru a impune idealurile revolutionare. El vedea in Venetia, plina de arta, de comori nepazite, o prada usoara. Era vremea Carnavalului si autoritatile nu au vrut sa opreasca petrecerile. Napoleon dispretuia modul de viata al venetienilor care-i  aducea aminte de decadenta nobilimii franceze. Rapiditatea cu care a avansat cu armata sa a surprins pe toata lumea. Dupa ce a cucerit Torino, fortand capitularea Piemontului, a urmat Milano, iar pe 5 august a spulberat armata austriaca, superioara ca numar si inzestrare.

Consiliul dogelui era in panica. Al 117-lea doge, Ludovico Manini a trimis emisari la Napoleon cu mesajul: “Venetia este neutra”, fara succes insa. In timp ce armata franceza avansa spre Venetia, ea a fost atacata, iar dogele i-a cerut lui Bonaparte despagubiri. Toate acestea n-au facut decat sa-l infurie si mai tare pe Napoleon care i-a trimis dogelui urmatorul mesaj:

“Credeti ca n-am putere sa insuflu respect celui dintai om al universului? Va asteptati ca legiunile mele sa tolereze masacrele pe care le-ati instigat? Sangele camarazilor mei va fi razbunat”.

Soarta Venetiei era pecetluita. Pe 20 aprilie 1797, trei corabii franceze s-au apropiat de fortul St. Andrea care au fost distruse de venetieni. Napoleon a promis ca va fi un Attila pentru republica venetiana. Vreme de mai bine de 1000 de ani, Venetia fusese in siguranta in laguna. Nu si acum. Napoleon a plasat artileria grea de-a lungul tarmurilor lagunei.

Panica nu a cuprins insa si cazinourile, teatrele, bordelurile care au ramas deschise. Marele Consiliu s-a intrunit pentru a lua o decizie. Chiar in momentul semnarii capitularii, a inceput tirul artileriei. Pe 17 mai 1797, 7000 de soldati francezi au intrat in Venetia. Dogele si-a dat jos scufia ducala spunand “Nu mai am nevoie de aceasta acum”. Acesta a fost sfarsitul independentei Serenissimei republici venetiene.

Prada de razboi pe care a adus-o Napoleon in Franta si care i-a asigurat un succes politic urias le-a amintit probabil venetienilor de 1204, atunci cand si ei, victoriosi, au adus din Constantinopol cele mai de pret odoare. De data aceasta, ei erau victimele deposedate. Leii de pe stalpii din Piata San Marco au fost dusi la Paris si pusi in fata L’hôtel des Invalides. Cei patru cai de la Bazilica San Marco au fost dati jos si asezati pe L’arc de triomphe du Carrousel. Tot argintul din biserici, cica ar fi fost confiscat, iar aurul din trezoreria Bazilicii San Marco, topit. Opere de arta de Veronesse, Tizian, Bellini, Tintoretto, au ajuns la Luvru, Versailles, Musee de Beaux Arts din Caen, nefiind nici astazi inapoiate Venetiei.

Teatrele au fost inchise, cazinourile reduse, mastile interzise. In Piata San Marco a fost facut un rug in care au fost aruncate relicve importante ale Venetiei, iar dogele a fost fortat sa-si arunce in foc scufia ducala. Ca o ultima umilinta, Napoleon a folosit Venetia drept moneda de schimb in Tratatul de la Campo Formio, cedand-o Austriei.

Si totusi, nu acesta a fost momentul in care venetienii au simtit pierderea independentei, ci in 1846, atunci cand o cale ferata lunga de 3,5 km a fost construita ca sa lege Venetia de Italia. Ei au simtit ca Venetia nu mai e decat o extindere a Italiei continentale. Podul a fost prevazut cu 48 de spatii care sa gazduiasca dinamita, astfel ca, in caz de nevoie, podul poate fi distrus, rupand legatura de dependenta.

In plin proces de unificare a Italiei (Risorgimento), Venetia, aflata in componenta Imperiului Habsburgic, a cazut in mijlocul unor complicate negocieri intre Prusia si Italia pe de o parte si Austria pe de alta. In 1866, venetienii au fost chemati la un referendum (contestat) unde si-au exprimat dorinta de a se uni cu Italia. Incepea o noua pagina din istoria Venetiei.

In secolul XX, B. Mussolini planuia sa faca din Italia o masina de razboi, iar Venetia facea parte si ea din acest plan. In timpul unei vizite in Venetia a lui Adolf Hitler, Mussolini a organizat o defilare in Piata San Marco a trupelor fasciste imbracate in vestitele camasi negre. Ca parte din plan, a fost si construirea unui alt pod rutier, paralel cu cel feroviar si distrugerea unor canale si transformarea lor in strazi. Bine ca aceste planuri s-au oprit la timp si canalele au ramas la locul lor. Nu-mi pot imagina Venetia cu un larg bulevard in locul lui Grand Canale.

Independenta sau nu, cu poduri feroviare/rutiere sau nu, cu canale sau nu, se apreciaza astazi ca cel mai mare pericol pentru Venetia este hoarda galagioasa de turisti care i-a facut pe multi venetieni sa plece din oras. Se estimeaza ca 90% din populatia orasului nu sunt venetieni.
Venetia a ramas, pentru cine stie cata vreme, o prealuminata batrana doamna, trecuta prin momente de agonie si extaz care se incapataneaza sa reziste cu indarjire si sa arate lumii intregi eleganta, gloria, splendoarea, maretia si vanitatea sa de odinioara.

Sa profitam de sansa, sa o admiram si s-o respectam, dara!